Mi-a luat fix 48 de ore sa revin la starea de incredere de dinainte de a fi anunțată ca jobul meu a fost desființat, alături de alte zeci, pentru binele corporației…reminiscente de tristete exista, desigur, furie oprită înainte de a se răzvrăti iremediabil, dezamagire ca asa se tratează oamenii asa-zis cei mai de preț – talentele internaționale – intr-o multinaționala vânata de toți candidații ca angajator. Sa nu mai vorbim de faptul ca mi se întâmpla asta in luna a 5- a de sarcina, si nu ma simt cu nimic protejata sau ocrotita din acest motiv. Cred ca, de fapt, asta doare cel mai tare. Negarea faptului ca am o ființa in pântec, tocmai acum cand începeam sa ma simt viitoare mămica.
Aviz amatorilor de restructurări – va spun eu daca vreți sa auziți cum nu se face. Spune-le oamenilor ca-i lași in strada, fără sa le spui ce opțiuni au in viitor. Fără sa le spui cand caruselul începe sa se învârtă. Oricum ei se învârt de mult, de cand mega-proiectul se vorbea pe la Colțuri de fumoar, si se tot invart amețitor, fiecare in felul lui, cu viața lui, familia lui, visele lui. Așteptând sa hotărască alții pentru ei, sau hotarandu-se sa reia controlul.
No Comments