Pai sa v-o spun pe asta: tot scriu de prin 2007, DAR CU MODESTIE LA SHARE. Ca na, daca esti corporatist, nu poti sa zici public tot ce-ti trece prin cap.
De fapt scriu chiar mai dinainte, de pe la 10 ani, pe cand m-am impopotonat cu niste premii literare, numai bune de tinut de mama la cutia cu amintiri. Ce sa faci azi cu poezia, cin’ sa te mai citeasca poetule, d-apai sa comenteze ce ai elucubrat tu in vers? (gen
“Nici moartea, turbata, nu mă mai poate înjunghia pe la spate.
Caci eu am în spinare un junghi crescut
ca o cocoaşă,
ca o silabă,
ca o alta fiire.”
Oare ce oi fi vrut sa spun?
Asa ca am ramas cu doua carti self-published de unchiul meu Paul, sa-i fie mana de aur, pe care nu mi le-a cumparat nimeni niciodata, ca preturile erau prea piperate pentru Romania. Nici macar prietenii cei mai buni. Dar mi-am facut datoria si am contribuit la posteritate. Le puteti cumpara sau macar pre-vizualiza aici. Sunt faine.
Apoi am fost ocupata vreo douajde ani cu facultate, master, specializari de finete, de-alea care sa iti garanteze o paine pe masa. Si ghiciti ce? M-am facut de meserie corporatist.
Atunci s-a dus dracu’ tot scrisul. In general, cand esti corporatist, se duce dracu’ cam tot ce tine de viata ta ne-tangentiala cu valorile si crezul companiei. Dar, intru multi bani si cariera de exceptie, faci un program de life coaching si te redefinesti, identificandu-te cu ce trebuie. Apoi bagi yoga, tennis, te faci raw vegan ca sa te tina.
SI (crezi ca) TRAIESTI FERICIT PANA LA ADANCI BATRANETI.
Dar vine o zi. “OMG. Sunt insarcinata!?!?!?!?”
In general, noi oamenii, suntem multumiti cu ce avem. Chiar daca avem vise mari sau macar niste mini-dorinte, e intotdeauna comod sa le gasim un pretext si sa ne vedem de viata noastra “as-is”. Numai cand e vorba de strategii organizationale ne proiectam in viitor cu suplete, facem slalom printre riscuri si gasim solutii salvatoare in echipa ca, na, tre sa fii team-player. Pe banii altora ne iese bine. Pe viata noastra, nu avem curaj.
Din ACEA ZI te tot redefinesti, de te ia mama naibii. Uite asa, alaptand, simteam cum ma redefinesc. Schimband pampers simteam ca l-am prins pe Dumnezeu de-un picior. In noptile si zilele de nesomn ce au urmat, mintea mi-a jucat feste si mi-a ridicat la fileu intrebari existentiale.
To Work or not to Work, de exemplu. Iti vine sa nu-l mai lasi din brate. Cum sa te intorci la lucru in trei luni dup ace ai nascut, asta e o blasfemie la maternitate?! Era sa-mi dau demisia de vreo doua ori in prima jumatate de an dupa ce m-am intors la lucru, desi iubesc ceea ce fac. Era sa divortez tot de atatea ori in primul trimestru, desi imi iubesc nemarginit sotul. Zau e ceva in aer, vine odata cu bebe.
Sa mai lamurim insa ceva. There is not such a thing as a non-working mother. Fie ca stai acasa, muncesti part time sau full time, ori full time plus in timp ce doarme copilul, pe 2 lei sau pe un stat de plata cu sume ametitoare, nu conteaza. Muncesti oricum de rupi. Numai ca ai copii te califica pentru o statuie, sau macar un bust cum se cade, pe strada pe care locuiesti. Ca nu ti-l face nimeni, iar tu tragi in continuare de parca ar trebui sa demonstrezi ca il meriti, asta e alta poveste de care ne vom ocupa alta data.
Cuvintele sa zboare liber. Ar fi pacat sa mai le mai tin doar pentru mine. Ce-o fi o fi.
Bine ati venit!