Despre transformarea in “mama”

Ce vroiam sa spun este ca, oriunde s-ar afla, mamele sunt minunate. Ele strâng in jurul lor acel univers aparte, visează si creează ce e mai bun, cu un instinct perfect care se naște odată cu ideea ca vei deveni mama. Ne transformam pe zi ce trece, si nu vorbesc despre fenomenalele transformări fizice care ma fac sa pălesc uitându-ma in oglinda, la mine alta, care dintr-o data nu mai contează, si necrezut cade pe locul doi. Acum mie-e rușine s-o spun, nu credeam sa-mi doresc vreodată copii. Ma uitam cu compasiune la mamele pierdute in treburi zilnice de bebeluși si copii mici, toți ca niște draci pe care nu-i poate stapâni nicio forma de energie pământească. O iau ei pe toata, o iau si pe-a celor din jur. Si pur si simplu nu ma puteam vedea renunțând la downhill-un din weekend la Sinaia, si la filmul de la ora 23 ca asa ne-a cășunat in aceeași zi la 22:30. Este despre libertatea mea, pe care o urmăream topindu-se la mamele din jur, pierdute pana peste cap intr-o simbioza perfecta cu pruncii, ca intr-o înțelegere tacita între mame si univers – ca vine vremea ta si-ti vei ispăși pedeapsa de a o fi chinuit cândva pe ma-ta.

Îmi ispășesc pedeapsa cu bucurie in suflet, ca sclavii înamorati de călăii lor. Orice îmi este dat, primesc cu căința, nimic nu este prea dur, necinstit, fata de telul suprem pentru care mi se întâmpla toate acestea: voi avea un copil, este cel mai minunat lucru din lume.

Pentru asta, pot indura orice: obraji dolofani si coapse pline, si picioare umflate, si greturi matinale, si pofte nestiute (fie vorba intre noi, astea din urma nu prea exista, e doar o siretenie a natiei feminine ca sa primeasca niste atentie). Mamele spun ca uiti pana si de chinurile nasterii, ceea ce mi-e greu sa cred acum in saptamana 22. Dar ce stiu deja cu certitudine este ca nu mai sunt si nu voi mai fi aceeasi de dinainte, si ca atunci cand El, desprins din trupul meu, va fi intreg si real, nu va mai conta nimic din ce-a fost.