Eu te-am făcut, eu te omor cu mâna mea!

Vorbeam deunăzi cu un bun prieten despre evaluarea calității informației, in ziua de azi cand accesul la informație e liber, iar in fata noastră se afla un noian de gândire la numai un click distanța. In librarii (pentru cei sentimentali care incă mai apreciază mirosul si atingerea cartilor, ca mine) rafturi întregi îți fac cu ochiul, cărți care de care mai recomandate si mai bestsellers in milioane de exemplare. Dar cum poți alege cărțile de parenting cu adevărat valoroase? 

Desigur, depinde ce înseamnă valoros pentru tine. Daca vrei sa ai un copil cuminte, disciplinat, care sa facă ce-i spui, majoritatea cartilor vor fi bune. Ce îți dorești însă pe termen lung pentru copilul tau? Ce fel de om vrei sa Fie cand va fi mare, dincolo de ce o sa Aibă sau o sa Facă? Daca gândești astfel, atunci felicitări. Valoarea unei cărți de parenting este invers proporțională cu numărul de ori in care este amintit cuvântul Comportament.

In cartea sa Parenting necondiționat, pe care ma bucur ca am găsit-o la început de drum in meseria de părinte, Alfie Kohn explica efectul pe termen lung pe care il are educația asupra copiilor. Parenting condiționat Versus parenting necondiționat. Primul, concentrat pe comportament, al doilea pe copilul ca întreg. Primul, cu o perspectiva negativă asupra naturii umane si a copiilor in speța (“niște draci implielitati”), al doilea cu o perspectiva pozitivă si echilibrata. Comparand cele doua metode – in prima iubirea părintească este un privilegiu care trebuie câștigat versus un dar, de aceea putem acționa asupra copilului, controlându-l prin recompense si pedepse (parenting condiționat), in loc sa lucram împreuna cu el, cu iubire si înțelegere, pentru găsirea de soluții.

Cartea asta m-a cutremurat. Parca citesc un compendiu de boli, si descopăr subit ca am câte puțin din toate. Ca adult, ajunsă intr-o cultura straina, occidentala, înțeleg de ce m-am simțit de multe ori inferioară, mai puțin încrezătoare in mine, de ce am căutat validarea in exterior. Este alarmant de evident efectul educației pe care am primit-o in Romania comunista. Cum la școala am ajuns sa învăț pentru note si nu pentru cunoașterea in sine, cum am învățat sa tac daca nu sunt întrebata si sa nu risc daca e accesibila calea bătuta. Pentru ca trebuia sa fiu mereu prima, întrucât doar câștigătorii exista, pe cand perdantii ies din joc. Eu nu am fost invățată sa învăț din eșecuri, ci m-am rușinat adânc cand am părăsit podiumul, chiar si numai pentru o clipa. A trebuit sa fiu ceea ce îmi era cerut, chiar si atunci cand inima mea vroia sa fie altfel, altunde. Si abia tarziu mi-am câștigat dreptul sa aleg.

Am hotărât sa înțeleg de ce copiii olandezi sunt diferiți  – dezinvolți, hotărați si vocali, increzatori in sine. Am văzut părinți discutand cu ei precum cu oamenii maturi, dându-le dreptul sa decidă, nu ca de la părinte la copil, in care cel din urma trebuie sa se supună doar pentru ca cel mare deține puterea. 

“De ce asa? “intreaba copilul. 

Parintele răspunde: “Pentru ca asa vreau eu.” 

“Dar…”

” Taci! Ca eu te-am făcut, eu te omor cu mâna mea!”