Patru luni si jumatate departe de tara. Si n-am scris pe blog de o vesnicie.
Asimilez ca un elev constiincios sentimente de apartenenta la Olanda. Experienta este complet diferita fata de cea din DRC, pentru ca aici, cu adevarat, e noua casa. Nu mai numar zilele ramase pana la intoarcere. Am plecat din Romania, definitiv, sunt un fugar, sunt un expat, sunt un descoperitor.
Am avut revelatia prima data pe peron, la metrou in Amsterdam Centraal, cand ma duceam la concert la Nickelback. Scria pe panourile publicitare intr-o limba pe care n-o intelegeam, si care mi-era in acelasi timp foarte familiara. Am realizat ca Acum Aici este Acasa, si a fost pentru prima oara in primele trei luni. Cursul de integrare culturala prevesteste in faza intai un sentiment de asa-zisa luna de miere ( probabil in acceptiunea traditionala a termenului). Descoperi, faci cunostinta cu celalalt. Te bucuri de nou. De mai mult. Bantui pe strazi, te miri de localnici, te crezi turist. Apoi urmeaza socul Realitatii. Intelegi ce ai pierdut. Ti-e dor. Esti deja departe. E teoretic ireversibil. Faza a doua a inceput.
Sarbatorile nu indulcesc starea. Te transpui inconstient in trecut, la sanul cald al familiei, la Carcasonnele si skiul cu prietenii, la smanatana grasa de pe sarma. Facebook-ul e cordonul ombilical. Sau e sangele de roman, care nu primeste infuzii straine?
Esti singur acasa, ca in filmul pe care il vedeam la TVR de fiecare Craciun. Masa nu e copioasa, si pe site-urile de expati lipsesc articolele cu sfaturi despre cum sa te refaci dupa masele de sarbatori. Aici este despre muzee, comunitati adunate dupa hobby-uri, evenimente de familie si experiente de neratat, precum mancatul in bezna fara sa stii ce ( C Taste).
Dupa primele trei zile de ploaie necontenita, am hotarat ca nu mai putem sta cu viata pe hold si am iesit in oras cu bicicletele. In pelerina de ploaie Heineken, aproape de unica folosinta, verde fosforescent si usor transparenta, aratam ca un pitic gonflabil. Acum am echipament corect de street biking. Pelerina atotcuprinzatoare. Umbrela speciala, ergonomica anti vant pana la viteze de 100 km pe ora. Eu zbor, dar nu si Umbrela. Bicicleta a primit de la Mosul manusi. Da, Ea, Bicicleta. Acum poate sa vina iarna.
Fulare si esarfe cat cuprinde, accessorii essentiale de Amsterdam. M-a mai incercat o data acelasi sentiment strainiu de apartenenta cand am vazut pe drum cativa turisti baricadati bine contra frig precum eschimosii – pufoaice, manusi de ski si fulare trase pana sub ochi. Pe langa ei, eu localnica sunt gatita de primavara.
Si cazi apoi, din nou, cadere libera, te intrebi unde esti, de ce, spui spre casa Sarbatori fericite, ce mai e nou? si te intrebi cand va veni momentul sa te gandesti care mai e presedintele Romaniei. Sincera sa fiu, niciodata nu a contat prea mult. Noi suntem prea mici ca sa conteze parerea noastra. Mi-am urmarit atent prietenii inrolati in cauze umanitare, politically corect, cu pancarda in mana si share-ul pe wall. Ma bucur ca sunt oameni care sa mai spere. Inauntrul meu, poate din lasitate, poate prea comoda, eu am incetat sa mai sper pentru Romania. Oare ce m-ar mai trage acolo inapoi?
No Comments