Si am inceput maternitatea. Doua zile singura in fata celor mai mari frici, aud ca e normal sa fie asa, dar asta nu le face mai mărunte: frica de durere, de lipsa de control, de necunoscut, de moarte. Nu mai e vreme sa ma gandesc si la frica de după… Toate la rândul lor.
Apoi se lasa o liniște suspecta, ca înaintea furtunii, in care am timp sa reflectez la opt luni in urma. Si ajung la concluzia ca, virusată de sistemul de sănătate olandez, n-am fost o gravida românca foarte cuminte. Nu m-am împovărat cu liste si listute, sfaturi de la sapte medici in paralel, masuratori repetate in cele mai ascunse cotloane ale uterului si fatului. Am mancat ce mi-a priit, fara sa calculez gramaje, calorii, cantitati nutriente. N-am mancat ce nu-mi place, doar ptr ca scria ca trebuie. Am alergat pe strazi si vizitat tari straine in luna a saptea, si merg inca pe bicicleta (si nu, n-o sa nasc din acest motiv). M-am hotarat sa-mi gasesc curaj sa nasc natural, intr-o lume rezervata cezarienelor. Nu nasc acasa, daca va intrebati, dar am de gand sa stau departe de spital cat de mult, cu Alex si doula mea, care-mi vor fi alaturi pana la sfarsit.
Daca regret ceva, e doar ca nu m-am apropiat mai devreme de mine, sa-mi infrunt fricile si prejudecatile, pe care doar un expat le poate cara in spate prin lume oriunde se duce, cu grija unui adevarat parinte.
Si apoi voi invata sa “parintesc” si voi face cu bucurie toate greselile celorlalti dinaintea mea, ca asa sunt eu incapatanata, n-o sa ascult pe nimeni ce si cum.
Mi se pare o calatorie mai frumoasa decat orice proiect din viata mea de corporatist. Pentru ca nu mai sunt eu in control, si poate fix de asta aveam nevoie acum – sa vad si cealalta fata a monedei. Am fost ceea ce credeam ca vreau sa fiu. Dar daca descopar altceva mai maret, mai prezent?
No Comments