Cartile astea de parenting sunt mai atractive decat toate cele de business pe care le-am citit in ultimul deceniu. Din ultima categorie, rar mai intalneam cate o idee noua, interesanta, totul era rescris, rastalmacit si dezbatut parca de dragul de a mai scrie ceva. In realitate, totul era putin utilizabil, ramas la nivel de concept, teorie frumoasa, hai ca l-am mai citit si pe ala.
Iata adevarata transformare care se produce in mine ca mama, nu ca manager. In functie m-am trezit promovata peste noapte, fara studii aprofundate prealabile, mama natura crede c-o sa ma descurc. Kitul de supravietuire se primeste treptat, in noua luni si apoi inca in 18 ani sau pe-acolo:) Motivatia intrinseca vine instantaneu, si se consolideaza pe masura ce transformarile corpului tau devin evidente, iar tu nu mai traiesti pentru tine, ci pentru doi.
Ce mi se pare mai interesant e ca, odata inceputa calatoria, nu traiesc doar in noua postura de mama, ci retraiesc si anii copilariei, gustand inca o data din trairile intense ale nesabuintei, descoperirilor, bucuriei sincere, dezamăgirilor, tot ce tine de existenta mea de copil. In plus, filtrul gandirii de adult, inchizitor si reflectiv, imi aduce in fata cu surpindere noi perspective ale unor experiente crezute definitiv uitate, si care inteleg ca si-au pus amprenta pe mine ca om mai mult decât orice educație primită ulterior. Sa vorbim despre “cei șapte ani de acasa.”
As vrea s-o întreb pe mama: “Mama, ce fel de copil am fost eu?” “Am fost un copil cuminte?” Eu nu-mi amintesc prostii majore, stricăciuni iremediabile si urlete nesfărșite. Dar poate ca asa este memoria copilăriei, selectiva, si am fost si eu un drac, ca majoritatea copiilor.
In primii ani îmi amintesc figura bunicilor. Sunt anii cei mai fericiți ai copilariei, cand parca totul era permis, si – deși se spune ca toți bunicii își răsfață prea tare nepoții – nu răsfăț este ceea ce am simțit eu atunci, ci iubire.
Abia mai târziu îmi amintesc figurile parinților, mama puternic prezenta in viața mea, continuu, tata doar uneori, si in alt fel. Atât de diferiți de parca ar fi fost veniți de pe planete diferite, unul de pe Venus, altul de pe Marte. Plini de intenții bune, de vise pentru mine.
M-am trezit dorindu-mi pentru Nathan diverse, ca un adevărat creator pentru ce-i născut din coasta sa. M-am trezit doldora de vise dinainte ca ideea de Nathan însăși sa se nască in mine. Mi s-a părut ca eu am făcut totul, ca eu am ajuns cu mâna la plafon, ca nu mai e nimic interesant ce va sa vina in viața mea. Si atunci s-a născut ideea de a avea un copil. Ca o continuare naturală a realizărilor si succeselor mele, ce vor fi duse la un alt nivel, desigur superior. El va face…el va fi…
Din fericire, m-am trezit din vis. Cu Nathan, viața mea renaște, ea începe sa curgă altfel, si devine plină in toate aspectele ei. Cand întind mâna, ating cerul.
Sper ca nu exista oameni care fac copii atunci cand nu mai pot visa pentru ei înșiși. Si mai sper ca, odată cu gradul de educație la care am ajuns in domeniul parentingului, vom avea din ce in ce mai puțin părinți care sa aibă vise mari in locul copiilor lor.
No Comments