Caruia dintre noi ii este mai teama?

M-a ajutat destainuirea Ralucai. M-am gandit de nenumarate ori la asta, inainte de a afla ca sunt insarcinata. Ma voi descurca oare? Voi fi o mama buna? Raluca a fost si este. Copiii nu au termeni de comparatie. Copiii nu au standarde. Doar noi avem. Noi, pentru ca ni le creem singuri. Trebuie. Asa trebuie.

Frica mea de a nu ma descurca asa cum trebuie a durat doar cateva zile dupa ce vestea mare s-a conturat pe testul de sarcina. Vorba aceea: de-aia nasti in noua luni si nu imediat, sa ai timp sa te obisnuiesti cu ideea. Am intrat instantaneu in priza, ca studentul silitor doar in sesiune. N-aveam habar de nimic, nici macar cate saptamani tine sarcina. Azi pot recita in somn, pe capitole, cate-n luna si-n stele, despre trimestrele unu si doi pe care le-am studiat aprofundat din surse multiple, si despre care mi-am format o nezdruncinata parere personala, inca dinainte sa le traiesc. Acum pot sa contest autori cunoscuti, sa expun teorii multiple. Orice femeie isi poate da linistita doctoratul. Si-atunci de ce ne mai e teama?

Iar cand teama mea dispare, am vreme sa fiu mai atenta la ce se intampla in jur. Il regasesc pe Alex ingandurat si in lumea lui, ca si cand el e insarcinatul ce va sa le traiasca pe toate.

“Ce e, baby?”

Apoi inteleg ca si el e insarcinat ca si mine, atat cat putem imparti. Ca fiecare stare a mea se imparte cu el, fiecare gand, fiecare simtire. Daca eu am o singura grija, pe Nathan, el are doua, avandu-ne pe amandoi. Ca poate si lui ii e teama ca nu se va ridica la inaltimea asteptarilor mele, iar el n-are carti care sa-i spuna ca e normal sa simta asa, si sa-l invete, din 3 pasi, ce sa faca. Iar el e barbat – prea mandru sa-si recunoasca: “Da, imi e teama.”

Iar noi suntem atat de prezente in starea noastra noua si simtim atat de puternic si doar pentru noi, ca uitam sa-l mai simtim si pe El. Uneori, chiar uitam ca exista.