Gandul tot vine si pleaca, uneori staruitor si bland, alteori doar de-o clipita, cu fluturi multi in stomac, dar niciodata absent cu desavarsire. Numai al meu si al lui Alex. Cand sunt singura la birou, numai al meu.
Tinand un secret ( pe care imi vine sa-l strig colegilor la primul schimb de replici) ma fac ca ascult, insa nu pot fi acolo. In mijlocul unei fraze despre proiecte noi si deadline-uri, simt cum mi se strange stomacul, si nu stiu daca e ceva cu adevarat fiziologic (caci n-ar avea cum) ori doar manifestarea fiziologica a fericirii. Nu-mi mai pasa, subit, de proiectele lor. Ma uit distrata la pasiunea cu care vor sa faca niste brainstorming, sa dea feedback pe ultima prezentare, sa discute prioritati cheie. Proiectul meu e acum altul. Cheie. Prioritar. Restul poate astepta.
Am fost ocupata pana peste cap, dar ca niciodata parca traiesc mai intens, dublu. Am dintr-odata timp sa traiesc in lumea lor, dar sa ma retrag si in luma mea. Lumea secretului meu. Imi simt burta plina de parca ar sta sa explodeze, si stiu ca e doar in capul meu, o bomba ce ticaie de nerabdare sa vada semne concrete ca nu visez. Ca e adevarat, ca mi se intampla. Pun mana pe ea, de parca as vrea sa ma duc cu cateva luni in avans, bebe misca si simt un piciorus, apoi revin la realitate. Toate la vremea lor, stiu ca va fi timp pentru toate.
Dar e asa de bine, incat sper sa nu ma trezec maine ca timpul a trecut, si ca nu l-am trait indeajuns. E primul sfat pe care l-am primit. Sa ma bucur. Eu sunt oricum asa de fericita, ca nu stiu ce m-ar putea opri?!
No Comments