Cele mai bune prietene au spus ca am innebunit. Si au argumente pertinente. Recunosc, in momentele de luciditate si eu cred la fel, ca Raluca a luat-o razna, ca e indragostita si de-aia perdeaua densa i s-a lasat pe ochi, si de bunavoie si nesilita de nimeni are sa se-nhame la jugul căsniciei.
Pentru cititori, sa lamurim o treaba de la inceput: ador si respect Iubirea, dar n-am putut avea niciun respect pentru institutia familiei, care dupa mine ar trebui sa dureze maxim 5 ani. Indiferent cate case, copii si proiecte comune, la 5 ani sa revizuiesti, in fata Statului si a Bunului Dumnezeu, daca mai merge treaba. Sa ai ocazia sa te salvezi, pe tine si pe celalalt, de nefericirea de a trai impreuna pe drumuri paralele, doar pentru ca v-ati casatorit.
Momentul in sine e unul suprem. (Numai eu visez, de cand ma stiu, ca plang in hohote si decid sa fug de la altar. ) De obicei nu e o greaseala de matching. Atunci, in momentul zero, crezi cu tot sufletul ca el e perechea, ca luandu-l ti-oi intregi si tu existenta.
Aici e problema : nimeni nu intregeste pe nimeni, fiecare din noi e un intreg, si nu-ti trebuie un alt individ, cu bune si musai si cu rele, ca sa fii tu intreg si fericit cu tine. Nu trebuie nici sa speli sosete, nici sa asculti concerte de ragaituri, hai sa nu vorbim despre restul dovezilor de maxima intimitate.
Mi-au trebuit 35 de ani ca sa inteleg asta. Doar iubindu-ma pe mine, fericita cu tot ceea ce fac, simt si sunt, am stiut ca am destula dragoste sa pot imparti mai departe. Si m-am indragostit de El la Bucuresti, apoi la Lisabona si Lagos, apoi la Kinshasa, acum la Amsterdam. Oriunde. Oricând. Il iubesc azi mai mult decat ieri si mai putin decat maine. Il iubesc din tot sufletul, pentru ca nu-mi trebuie El ca sa fiu intreaga, ci pentru ca imi trebuie El pentru cat e de Intreg, si pentru cat putem rămâne de întregi fiecare, fiind împreuna.
No Comments