Am luat pranzul cu Alex si cu clientul lui pe nume A., rus de origine, care a plans bine incolacit de piciorul lu’ ma-sa inainte sa plece la prima lectie cu instructorul de ski. Are niste ochi albastri in care poti face diving linistit, e foarte blond si a venit cu obrajii rosii de pe partie. Alex il dezechipeaza minutios ( ochelari, casca, manusi, geaca, fular). E zumzet de la mesele din jur, si un foc dulce trosneste in soba. Ii spune, ca unui om mare, sa se tina bine cu ambele maini de cana, uriasa pentru el, cu ciocolata. Intai verifica el sa nu fie prea fierbinte. Are pe lista cartofi prajiti, si A. ii mananca cu mult miez de paine, decojind incet cu cei cativa dinti de pe fiecare felie. De fapt, de pe toate feliile de pe masa. Mi-e teama sa nu dea jos cana, cu farfurie cu tot, cu cartofi cu tot, cu paine cu tot, cu fata de masa.
Tot privesc si, din coltul meu unde as vrea sa ma fac mica, nu scot niciun cuvant. Ma simt de parca am luat, pentru lunch-ul asta de jumatate de ora de ski, un copil de inchiriat. Fara drept de apel, si fara instructiuni de folosire.
Ce sa-i spun, ce sa fac? Alex imi cauta ochii, desi n-as vrea. Ar putea sa citeasca multe in ei. Si repede. Oare cine o sa puna primul asta in cuvinte? Rade: “Parca ai sta cu un pui de extraterestru la masa.” Da, dupa doua ore de la momentul zero, deja schiaza.
No Comments