Cu toata veselia lui, mie mi se rupe sufletul in unele dimineti cand il las la cresa. Cum copilului care nu plange nu i se da nimic urgent (era altul miorlait in brate la educatoare) l-am lasat la joaca sub carusel intr-un fel de cusca pe patru picioare, ale dracu’ regulile lor de siguranta muncii. S-a intors pe o parte sa se uite la mine cand plecam, dar tot cu gura pana la urechi.
Azi noapte a plans in repetate randuri, refuzand sticla cu lapte, cerand numai sanul meu, care moare pe zi ce trece. Cand m-am intors la birou, eram patru mame care imparteam aceeasi camera speciala pentru expresat. Luam cheia de la receptie pe rand, si ne incuiam acolo la subsol pentru jumatate de ora, in care pompam lapte si multe ganduri.
E o camera fara ferestre, cu un pat ravasit ca de spital, o masa, un scaun sur si un frigider.
Acum, doua luni mai tarziu, camera a ramas numai a mea. Fetele au renuntat la a alapta,e prea greu. Ma felicita de fiecare data cand le spun ca n-am renuntat. Ajung acolo printre sedinte si mailuri, cand sanii simt ca o sa pocneasca daca nu ma duc. Simt asta din ce in ce mai rar, si uneori uit. Ajung acasa si aproape ma reped cu sanul in gurita lui, si el abia asteapta sa ma smotoceasca, sa ma loveasca cu pumnisorii lui peste piept. Si ma bucur de fiecare clipa intens, ca avem ceva special numai al nostru, si care nu va mai fi in curand…
Nu mai rezit sa alaptez noaptea din doua in doua ore, pentru ca nu mai am indejuns lapte cat pentru o masa intreaga, si dimineata sa plec ravasita la birou. Cred ca a venit momentul sa decid, si am lacrimi in ochi.
No Comments