Suntem invatati sa ne lasam usor pe locul doi, sa cedam prioritatea la care avem drept deplin. Asta ne stirbeste fericirea si stima de sine, mirajul ca putem gasi compromisul care sa-i faca pe toti fericiti.
Trebuie sa-mi propun, cu KPI se pare, sa invat sa am grija de mine si de Nathan mai presus de Orice. Sa proclam dreptul nostru la prioritate, sa ne pun pe noi (chiar daca doi intr-unul inca) inainte de sedinte, interviuri, serate cu echipa si alte chestiuni corporatiste.
Mi-am amanat ora de yoga pentru cina in echipa. Mi-am amanat analizele de sange pentru ca aveam de depus Cv-uri si de facut impresie pe la interviuri. Am sarit masa de pranz ca a intervent o sedinta. Aman hotarat sa imi iau concediu, pentru ca trebuie sa-mi asigur un job nou, caci de saptamana viitoare nu mai am unul. Si in tot acest amalgam creat de incompetenta altora de a planifica sau de a se tine de cuvant, sau macar de a face lucrurile cum trebuie – noi doi cadem rapusi, cu dreptul la apel sfartecat, ca intr-o vanatoare in care nu stiu daca sunt tinta sau doar treceam prin bataia pustii intamplator.
No Comments