De mai bine de doua luni, Alex este prieten cu majoritatea agentilor imobiliari din Amsterdam. Schimba mailuri de dimineata pana noaptea, da feedback si primeste feedback, incat odata sosit in Amsterdam pentru intaia oara a putut ajunge cu ochii inchisi in orice punct de pe harta, de parca ar fi fost el insusi un adevarat GPS. Pentru mine, va mai exista multa vreme 9292.
Casuta primita de-a gata in Boukin, oricat ne-a fost de antipatica, ne-a scapat macar de calvarul alegerilor. Prima oara ne-au pus pe gandit colegii de la Global Mobility, intermediari cu agentia de relocare, intermediari cu agentia imobiliara, intermediari cu viitorul proprietar. Un intreg lant de profesionisti care lucreaza toti pentru mine, dupa ce in Congo nu m-a intrebat nimeni nici daca mai traiesc. Am completat o lunga fisa electronica si care imi cerea sa descriu casa multravnita, de la cele mai mari la cele mai mici detalii: cate camere, respectiv cate bucati de animale aduc si cate kile are fiecare bucata. Ma intristez ca cineva, fie si electronic, ma poate intreba in astfel de termeni despre copiii mei.
Cu cat avansam in cautarile virtuale, apropiindu-ne de a defini standardul locativ la Amsterdam, cu atat ne departam mai mult de prima noastra alegere. Scarile toate sunt abrupte, nu-s mai multe toalete sau nu e cada. Mai toti peretii si faiantele sunt albe.
Am deschis mailul cu adresa si am tastat-o in aplicatia 9292. Casa aceasta este chiar in centru, murim de curiozitate sa o vedem. Pare cam intunecata, dar Alex ma asigura ca pozele nu sunt facute cu pricepere, iar eu il cred ca pana acum nu a dat gres. Inarmati cu aparatura de pozat, masurat, calculat si luat notite, pornim spre posibila noastra viitoare locuinta.
Tramvaiul ne lasa la statia Damplein. Nici un sfert de ora de la Heineken Experience. Ma inchipui pedaland 10 minute zilnic ca sa ajung la serviciu, si sosind inapoi cu 30 minute intarziere ca nu mi-am mai gasit sau recunoscut bicicleta in parcare. Fara casca de downhill si alte protectii de testoasa, pe tocuri si cu cafea in mana.
Din piata mare, luam drumul catre sud, si ma bucur de privelistea plina de suflu a centrului, de toti oamenii din jur care pedaleaza hotarati. Doi se busesc in plina strada, un el si o ea, se saluta razand si pornesc mai departe. Aromele toate ies grabite din restaurante, imbiindu-ma sa locuiesc in zona. Apoi trec pe langa Condomerie, rusinata de ce forme si culori zaresc in vitrina.
Ne oprim in fata la BodyCult, tattoo & piercing, care imi poate agata rapid in ureche un flesh tunnel cat cuprinde. Totul computerizat. Am ajuns cu cateva minute ianinte, ca niste adevarati olandezi, asa ca mai avem timp de o plimbare in imprejurimi.
Pornim spre biserica. Dam coltul. In prima vitrina, o dama creola isi aranjeaza sanii proeminenti, sa intre mai bine in rochia rosie de plasa. Spectacolul continua in urmatoarea vitrina, in neglijeu. Si in urmatoarele. Cateva dintre fete sunt chiar frumoase, si ma intreb de ce n-au vrut sa faca nimic cu viata lor. Dar cine sunt eu sa le judec, anyway?
Clopotul bate de ora 11. Si tot bate, hotarat si zgomotos. Ne intrebam speriati daca asa bate cu fiecare fix, si ce-o sa ne facem si cu asta daca ne luam apartament vis-a-vis. Asa ca ne intoarcem si intram in barul de langa sa lamurim situatia cu vecinii. Cativa tipi veseli ne felicita ca vom locui in zona, ca o sa vedem ce-o sa ne mai placa. Bine, dar cu clopotul? “Daca bagi un joint, nu mai auzi nimic”.
Iesim din coffee shop si recapitulam imprejurimile. Ce-o sa le spunem parintilor cand ne intreaba daca am gasit casa si unde stam? Pe placuta scrie numele starzii, iar dedesubt “centrum”. Turnul cu clopot se inalta falnic in fata noastra si raspundem intr-un glas: ” In centru, langa biserica.”
No Comments