Deunazi m-am surprins strafulgerata de un gand nou-nout, care l-ar alarma pana si pe tata: comunismul era sanatos. S-a intamplat in timp ce pedalam cu Alex spre casa, de la serviciu, afisand fara voie acel zambet tamp, pe care prima data l-a remarcat Ioana: “Ma uitam la tine, pe bicicleta, stii ca zambeai?!”
In timp ce vantul bate impotriva mea, bata-l focul, si eu ma ratoiesc la el si mai indarjit, doar-doar oi inainta, ma ridic in pedale ca la downhill, incepe conversatia noastra: “Auzi ma, acum pe bune, tie ce-ti place asa tare la Amsterdam?”
Mai bag vreo doua pedale sa-mi dau timp de gandire. Aici daca pedalezi poti linistit sa nu mai faci altceva. Una si buna e indeajuns, ce multitasking? Secretarele noastre, olandeze toate, nu pot face doua treburi in acelasi timp, si basta. Accepti sau nu astepti – faci singur. Nu e problema de competenta, nu ma intelegeti gresit, e una esentiala de cultura. Daca te trezesti cu cererea cand are ea treaba, nasol. Asteapta si o sa-ti vina randul sa vorbesti, ca sa ai in sfarsit ocazia sa exprimi urgenta si importanta, alaturi de gratitudinea maxima ca vei fi servit.
Cum spuneam, pedalez sa-mi aranjez gandurile. Nu ca trebuie sa caut motive de ce-mi place Amsterdamul, ci ca-s prea multe.
Ca pielea mea e pielea mea, nu trebuie s-o dau cu smac pentru ca s-o arat in lume, ca sa fiu acceptata, nu tre sa-i pun nici Gucci, nici Prada, iar cand ii pun e doar pentru ca mi-a placut modelul sau culoarea. Nu tre’ sa am masina bengoasa, ca sa-mi confund sau ridic valoarea mea cu valoarea masinii. Eu sunt eu. Nu ridic ovatii in urma mea, nu las valuri de parfum, nici urme de tocuri. Si, mai presus de toate, nu am nevoie de toate astea, ca un final CTC, o confirmare ca sunt.
Nu stiu daca in anii optzeci eram fericita pentru ca eram copil si nu pricepeam nimic, sau pentru ca nu aveam niciodata mai putin decat vedeam in jur, caci nimeni nu avea altceva, si n-aveam cum sa ravnesc? Bananele veneau o data pe an la toti, in ghete de mos Nicolae, iar la alimentara puiul de joi era mai mic sau mai mare dupa noroc, si nu dupa contul din banca. Aveam toti copiii din coada cate o suta de lei, si o cheie la gat.
Si eram cu adevarat fericiti cand pedalam pe Pegasuri in parc.
No Comments