Da

In avion. Trecem printr-o mare de nori pufosi, care ne zgaltaie. Ma gandesc la Romania mea, la Olanda mea, imi place sa fiu pe drumuri deasupra lor. Emotiile sunt de alt fel de fiecare data cand merg spre casa, cand zbor acolo unde sufletul meu asteapta mereu ceva minunat: familiarul, copilaria, adolescenta, mama, tata,  prietenii.
Sunt din nou in aeroport si nu stiu cand a trecut vremea. 3 zile pe repede inainte, asa de repede ca nu am realizat dezlipirea de mailul de serviciu, de proiectele in derulare, din astea de corporatisti. Incerc s-o gasesc pe mama, sa-i spun ca viata e frumoasa, ca in Amsterdam dimensiunile sunt diferite, si ca ar putea fi la fel si aici. Probabil ca e prea tarziu pentru ea. Romania se desfasoara la televizor in plinatatea grijilor ei – autocare rasturnate, violuri si inselaciuni politice, silicoane noi la vedete. Nu am avut ce invata despre simplitatea vietii decat din cursuri de dezvoltare personala si carti. Le sorbeam pe narasuflate, tinand copertile in poala cand stateam la stopuri in drum spre serviciu, si citeam pana cand ma claxonau din spate. Si le-am inteles cu adevarat abia in Africa, unde oamenii sunt fericiti fara a avea nimic, fara a sti nimic. Unde am inteles ce mult am eu, ce mult conteaza sa iubesti si sa primesti dragostea inapoi. Si atunci am spus Da. Oare ce ne mai trebuie sa invatam sa fim fericiti?