In doua zile începem munca. Eu la job, un job nou si fain, paralel cu cel de mama. El, la creșa.
M-a bușit plânsul cand am fost prima oară sa vizitam locația.
Pare pustiu, pereții sunt scrijeliți, jucăriile aruncate peste tot ca dupa o lupta serioasă cu copilaria. Grădinița, cea mai aproape de biroul meu, se întinde pe trei etaje, are o curte interioară cu leagăne si balansoare, căsuțe din lemn si brazde de flori. Sub cerul înnorat de Amsterdam, pare un câmp de război. In liniștea adânca se aude un plans de copil. O tanti corpolenta, cu papuci groși de flanela, intra intr-o camera fără lumina. Înăuntru, pătuțuri suspendate, ca niște cuști găzduind pui de om adormiți, vreo douăzeci. Unul plânge. Întinde mânuță printre gratii, catre tanti. Tanti descuie si o ia in brațe. O copila bălaie, cum sunt toate zânele astea mici de olandezi, de-ti vine s-o mănânci, probabil are vreun an.
Vorbesc acolo pe limba lor, limba asta care mie inca mi-e straina. Dar vorbesc frumos, si ii șterge lacrimile de pe obraz. Merg sa se schimbe, sa pape.
Alex imi caută ochii. Stie ca deja nu mai ascult ce-mi spune Cynthia, ghidul nostru. Si ea stie, ca se oprește si imi caută ochii:
-Știm ca e greu, asa e la inceput. Veți vedea ca o sa fie bine.
Urcam scările către etajul care găzduiește grupele mari. De la un an la 3. Sunt toti intr-o camera, ora de joaca. (De parca ar mai fi si altceva inca afara de joaca si somn. Aflu ca da. Ies la plantat copaci, la pictat cu Van Gogh la el in muzeu.) Se opresc din alergătura sa se uite la noi, blonzi toti, îmbrăcați colorat, unul mic trage de zor un vagon de tren, altul se lupta cu siretul de la bocanc. Dar ei sunt fericiți. Si atunci, cand vad mutritele alea mulțumite, guralive, stiu ca si Nathan va fi bine, pentru ca ei sunt acolo in lumea lor, minuscula mie, infinita lor. Fără semne de întrebare, presupuneri pesimiste si alte griji.
No Comments