Pierzand muntii si senzatia de libertate pe care mi-o dadea, vorba mamei, datul pe coclauri, am cautat pasiv un nou hobby odata cu mutarea in Olanda. Ceva care sa-mi umple timpul si sufletul, putinul timp, e drept, ca Olanda nu-i Congo, insa cu posibilitati multiple, cu scop de a descatusa emotii si creativitea-mi plictisita ce sta sa sara in orice clipa. Si inainte de a-l cauta unde trebuie, cu googel-ul aproape, il caut intai in mine: sa fie desen, yoga, vorbire in public, jewelery craft, origami? Dureaza de luni si nu-l gasesc, sa stiu, ca la dragostea la prima vedere, ca Asta este si basta, mi-as da si pielea de pe mine pentru o clipa cu El.
Si ma intreb apoi, deodata, de ce caut ceva ce e atat de evident gasit deja, de care oricat as fugi nu ma pot ascunde si desprinde nicicum: Scrisul meu, mereu aproape, cuvintelea astea care-mi suna in cap oriunde pasesc, oricat incerc sa ma educ sa gandesc, uneori in timpul sedintelor de departament. Atunci m-as da lovita cate cinci minute doar sa fug cu cuvintele mele, din alta sfera decat cele ce plutesc in atmosfera-mbacsita de office. Sa-mi scot carnetelul si sa incep sa insir, sa le las sa curga, sa le las sa spuna, o, Doamne cate ar vrea sa mai spuna! Fara feedback si deadline si bullshit corporatist. Doar eu si ele, adevaratele cuvinte.
No Comments